Parcă ieri eram pe aeroport şi cu lacrimi în ochi(sau zâmbet pe buze în cazul de faţa) ziceam la revedere pentru un an. Şi ne simţeam aşa mici aici într-o lume nouă şi foarte mare. Când am ajuns era totul ca şi un cadou nedesfăcut, care tocmai aştepta să îl deschizi, să îl descoperi, să îl savurezi, să te bucuri de părţile frumoase, şi să te inveţe să treci peste părţile rele ajutând la clădirea personalităţii tale.
La început, să înveţi să te bucuri pentru fiecare zâmbet şi cuvânt frumos, perioadă în care şi un salut putea să îţi înveselească ziua. Fiecare gest bun să însemne enorm pentru tine, si pentru fiecare gest pe care nu il poţi intelege să îti faci o mie de gânduri şi sa pui totul la inima.
Timpul a trecut, am zâmbit, am plâns, am râs, am ţipat înconjurat de prieteni, toţi cu câte o sticla de vin in mâna ca să demonstrăm cât ne bucurăm de libertate. Am dat până şi dreptate oamenilor aceia îmbracaţi in cearşafuri albe, meniţi să ne transmita un mesaj. Şi am realizat ca pâna si nenorocitul ala de pachet de ţigari care a trebuit descris a avut scopul si sensul lui.
Am învaţat să dăruim, să primim, să ne mire generozitatea unora şi să zâmbim vazând ca mai există şi lume bună pe lumea asta.
Timpul s-a scurs aşa repede, cadoul, care la început stătea cu o fundiţa pe el l-am desfacut şi acum ne bucurăm si de ultimele rămaşiţe din el. Gândul cu care ne împăcam: anumite parţi din cadou rămân pentru timp îndelungat, poate chiar pe viaţa.
Ni s-a spus că anul de schimb o să fie cea mai grea, dar si cea mai frumoasa experienţă a vieţii noastre. Pâna acum nu pot să contrazic această afirmaţie. A mai rămas aşa puţin, chiar trebuie să mă bucur de ultima lună jumate aici. Aş scrie mai mult, dar e trecut de 11 şi mâine am lucrare la istorie, si dupa şcoala, mă duc direct la ultimul seminar aici... mă duc la somn!